Nuanțele timbrelor românești sunt unul dintre cei mai importanți factori atunci când vorbim despre raritate și valoare. Pentru un nespecialist, toate timbrele „roșii” sau „albastre” par la fel. Pentru un colecționar atent, diferența dintre roșu-carmin și roșu-vișiniu, sau dintre albastru și ultramarin, poate însemna o varietate rară sau un timbru comun.
În acest ghid explic, în termeni simpli, de ce apar nuanțe diferite, ce legătură au cu tipul de hârtie, cu filigranul și cu hârtia de război, dar și cum poți, practic, să îți verifici nuanțele acasă, fără aparatură scumpă.
De ce contează nuanțele timbrelor românești
În cataloagele mari (Michel, Yvert, Scott) nuanțele timbrelor sunt adesea listate separat, cu cote diferite. Unele nuanțe apar în tiraje mici, altele sunt rezultate ale unor schimbări de cerneală, de hârtie sau de procedeu de tipărire.
- o nuanță rară poate să fie de câteva ori mai scumpă decât tipul „normal”;
- unele nuanțe sunt legate de un anumit tip de hârtie sau de un anumit filigran;
- în alte cazuri, tabloul de culori este dat peste cap de oxidare, expunere la soare sau spălare greșită.
De aceea, înainte să vorbim de valoare sau de raritate, trebuie să înțelegem de ce un timbru poate avea mai multe nuanțe și cum le recunoaștem corect.
De ce apar nuanțe diferite la același timbru
În filatelia românească, diferențele de nuanță pot avea mai multe cauze:
- Tipul de hârtie – hârtie albă, hârtie colorată, hârtie de război, hârtie vărgată (laid paper) etc.;
- Compoziția cernelii – loturi diferite de cerneală, concentrații diferite de pigment;
- Condițiile de tipărire – presiune mai mare sau mai mică, curățarea plăcilor, schimbarea rolei de hârtie;
- Aging – îmbătrânirea hârtiei, oxidare, expunere la lumină, umiditate, eventual spălare greșită.
Primele trei țin de tipar și de emisiune, adică de istoria poștală. Ultima ține de viața timbrului în colecții – unde au stat, dacă au fost păstrate corect, dacă au prins fum, soare, igrasie.
Tipuri de hârtie și legătura lor cu nuanța
Înainte să intrăm în culori, trebuie să vorbim puțin despre tipurile de hârtie folosite la timbrele românești. Hârtia nu influențează doar rezistența, ci și felul în care vedem culoarea.
1. Hârtie albă „normală”
Este hârtia clasică, relativ uniformă, folosită la multe emisiuni românești din perioada Regatului și ulterior. Culoarea se vede clar, fără ca hârtia să adauge o tentă vizibilă.
În practică:
- culoarea timbrului este dată aproape integral de cerneală;
- diferențele de nuanță vin mai ales din tirajul de tipar, nu din suport.
2. Hârtie colorată (roz, gălbuie etc.)
Există emisiuni – inclusiv clasice – tipărite pe hârtie cu o ușoară tentă de culoare: gălbuie, crem, rozalie. Un exemplu cunoscut este hârtia roz la anumite valori (cum este discutat adesea la timbrele de 20 parale Carol).
În aceste cazuri:
- hârtia dă o tentă generală imaginii – roșul poate părea mai cald, albastrul mai murdar;
- nuanța reală trebuie judecată întotdeauna raportând timbrul la o hârtie albă și comparând cu alte exemplare.
3. Hârtie vărgată (laid paper) – Principatele Unite, Cuza, Carol I
La emisiunile clasice – Cap de Bour, Principatele Unite – Cuza, dar și la valori precum Carol I 10 bani cu barbă – se întâlnește hârtia așa-numită laid paper, în română „hârtie vărgată”.
Caracteristici:
- se văd linii paralele în structură, mai ales când ții timbrul la lumină sau pe un fundal negru;
- zona dintre „dungi” absoarbe cerneala ușor diferit, ceea ce poate face ca aceeași cerneală să pară mai închisă sau mai deschisă;
- hârtia vărgată este un element important în autentificarea timbrelor clasice și trebuie analizată împreună cu nuanța.
4. Hârtie cu filigran – stema mică, stema mare, „PR”, „CC”, „PTT”
La timbrele românești apare frecvent hârtia cu filigran, adică hârtie în care a fost integrat un desen (stema, litere, simboluri). Filigranul nu este doar un element de securitate, ci și un indicator de tiraj și perioadă.
Exemple importante:
- Stema mică / stema mare – diferite tipuri de steme regale, care pot corespunde unor tiraje diferite;
- Filigran „PR” – folosit pe unele emisiuni ca marcă de hârtie oficială;
- Filigran „PTT” și „CC” – extrem de importante, mai ales la emisiunile cu Carol al II-lea.
Un exemplu clasic pentru colecționari este diferența dintre emisiunea cu Carol al II-lea din 1930 și cea din 1932, unde timbrul este aproape identic ca desen, dar filigranul diferă: într-un caz avem „PTT”, în altul „CC”.
În practică, hârtia cu filigran poate influența și modul în care se vede culoarea:
- densitatea hârtiei diferă între tipurile de filigran;
- cerneala poate părea mai saturată sau mai „spălăcită” în funcție de hârtie;
- uneori colecționarii confundă o diferență de hârtie cu o varietate de nuanță.
5. Hârtia de război – timbrele din 1918 și calitatea scăzută
Un caz aparte, extrem de important pentru filatelia românească, este așa-numita „hârtie de război”. În anii Primului Război Mondial și imediat după, resursele de hârtie de calitate au fost limitate. Oficiile poștale aveau nevoie de timbre, dar nu aveau întotdeauna la dispoziție hârtie bună.
Rezultatul:
- timbre tipărite pe hârtie mai subțire, mai poroasă, uneori cu fibre vizibile;
- tonul culorii pare mai tern, mai „stins”, uneori ușor murdar;
- diferențele de nuanță la emisiunile din 1918 sunt legate adesea și de această hârtie de război.
Pentru un moștenitor, un astfel de timbru poate părea „prost tipărit”. Pentru un colecționar, hârtia de război spune o poveste clară despre contextul istoric: nevoie uriașă de trimiteri poștale, lipsă de resurse, compromisuri la calitate.
Cum influențează hârtia felul în care percepem culoarea
În practică, când te uiți la un timbru, vezi un amestec de:
- cerneală (pigmentul);
- hârtie (nuanța ei de bază, densitatea, textura);
- felul în care a fost păstrat timbrul (lumină, fum, umiditate).
De aceea, două timbre din aceeași emisiune pot părea diferite la prima vedere. Întrebarea esențială pentru colecționar este:
„Diferența de nuanță este o varietate recunoscută sau doar rezultatul hârtiei și îmbătrânirii?”
Răspunsul apare doar prin comparație – cu alte exemplare, cu imaginea din catalog și, ideal, cu un timbru certificat.
Tehnici simple pentru identificarea nuanțelor acasă
Nu ai nevoie de laborator ca să începi să înțelegi nuanțele timbrelor românești. Ai nevoie, însă, de disciplină și de câteva reguli simple.
1. Folosește lumină naturală (nu bec galben)
Încearcă să analizezi timbrele:
- ziua, lângă o fereastră;
- fără lumină galbenă de neon sau bec „cald”;
- fără lumină directă prea puternică, care arde culorile.
Lumina artificială poate face un albastru să pară mai verde sau un roșu să pară maroniu. Dacă vrei să compari nuanțe, fă-o întotdeauna în condiții cât mai similare.
2. Fundal alb neutru
Pune timbrele pe o coală de hârtie albă simplă, fără imprimeuri, și departe de suprafețe colorate (pătură roșie, copertă albastră etc.).
Fundalul colorat te păcălește vizual. Pe fond verde, de exemplu, un timbru albastru pare mai violet, iar pe fond roșu, un timbru carmin poate părea mai închis decât este în realitate.
3. Compară mai multe exemplare din aceeași emisiune
Nuanțele nu se judecă izolat. Dacă ai cinci timbre identice, le pui pe toate în linie și te uiți:
- care este cel mai deschis;
- care este cel mai închis;
- dacă unul dintre ele iese clar în evidență.
Abia după această comparație poți spune că „ăsta e evident mai violet” sau „ăsta e mult mai albastru-verzui”.
4. Folosește o lupă și – dacă poți – un mic ghid de culori
O lupă bună te ajută să vezi distribuția cernelii și eventuale retușuri sau zone de decolorare. Un mic ghid de culori (color guide) te poate ajuta să aproximezi termenii de catalog (de tip „ultramarin”, „vermillion”, „carmine”).
Nu trebuie să fie perfect – dar orice sistem coerent e mai bun decât „roșu mai spălăcit” sau „albastru un pic straniu”.
5. Plastic negru și lumină din spate
Mulți colecționari folosesc un plastic negru sau un suport foarte închis la culoare, tocmai ca să vadă mai bine densitatea hârtiei și eventual filigranul. Aceeași metodă te ajută să observi:
- zone mai subțiri sau mai groase în hârtie;
- diferențe subtile între hârtia de război și hârtia normală;
- cum se distribuie lumina prin timbru.
6. Lichide pentru filigran – cu atenție
Există lichide speciale pentru filigran, concepute pentru filatelie. Ele pot ajuta, indirect, și la observarea nuanțelor și a diferențelor de densitate a hârtiei.
Unii colecționari vechi foloseau în trecut benzină de brichetă, dar aceasta poate ataca guma sau poate lăsa miros neplăcut. Din perspectiva unui colecționar modern, este mai sigur să folosești doar produse dedicate filateliei sau să te limitezi la metode „uscat” (lumină, fundal alb, comparație).
Hârtie, filigran și nuanță – cum documentezi în colecția ta
Ideal, pentru fiecare timbru important din colecție, ar trebui să notezi:
- Emisiunea și valoarea nominală (ex.: Carol I 10 bani, emisiunea 1906);
- Tipul de hârtie (albă, colorată, vărgată, hârtie de război);
- Filigranul (dacă există – stema mică, stema mare, PR, PTT, CC etc.);
- Nuanța aproximativă (conform catalogului – albastru, ultramarin, carmin, violet etc.);
- Starea (MNH, neșarnierat, șarnierat, ștampilat – vezi și articolul despre timbre MNH și guma originală vs șarnieră);
- orice observație vizibilă legată de culoare (mai deschis, mai închis, suspect de spălat, decolorat la margine).
În timp, vei observa tipare: anumite nuanțe apar doar pe un anumit tip de hârtie sau doar în combinație cu un anumit filigran. Asta face diferența dintre „colectionar ocazional” și colecționar care își cunoaște materialul.
Capcane frecvente când judeci nuanțele
În practica de zi cu zi, văd adesea câteva greșeli recurente atunci când cineva îmi trimite poze la evaluare:
- Confundă murdăria sau oxidarea cu o nuanță rară – un timbru care a stat zeci de ani în fum sau în condiții proaste capătă uneori un ton mai închis sau maroniu;
- Își bazează concluzia pe o singură poză – făcută la lumină artificială, cu telefonul, pe o pătură colorată;
- Nu compară cu alte exemplare – un timbru nu e „violet” sau „carmin” în abstract, ci în raport cu restul seriei;
- Ignoră hârtia – se uită doar la cerneală, dar nu observă că hârtia însăși este rozalie, gălbuie sau de război;
- Spală timbrele agresiv în încercarea de a „curăța” și distruge astfel nuanța originală și guma.
Un timbru spălat necorespunzător își poate pierde nu doar guma, ci și intensitatea culorii. Dintr-o nuanță rară poți face, în practică, o piesă fără valoare filatelică serioasă.
Nuanțele și evaluarea timbrelor – când merită să ceri ajutor
Dacă observi diferențe mari între timbre din aceeași emisiune, este deja un semn că merită să aprofundezi:
- ai două timbre identice ca desen, dar unul este mult mai închis;
- un timbru pare tipărit pe hârtie evident mai subțire (eventual hârtie de război);
- nu poți decide dacă e doar decolorat sau este o nuanță recunoscută în catalog.
În astfel de cazuri, poți folosi ghidurile de pe Timbrescu.ro despre evaluarea corectă a unui timbru românesc, măsurarea perforației, starea MNH și falsurile timbrelor românești, iar apoi poți apela la o evaluare detaliată cu poze clare.
Nu orice timbru „puțin mai deschis” înseamnă automat o raritate. Dar este mai bine să verifici o dată în plus, decât să vinzi în grabă o piesă interesantă.
Concluzie – nuanțele timbrelor ca parte din Enciclopedia filatelică
Nuanțele timbrelor românești nu sunt un moft pentru colecționarii perfecționiști, ci o parte esențială din identificarea corectă a emisiunilor, tirajelor și varietăților. Tipul de hârtie, filigranul, hârtia de război și modul în care a fost păstrat timbrul se combină într-o „hartă” vizuală pe care înveți s-o citești în timp.
Dacă vrei să mergi mai departe, poți explora și celelalte ghiduri din Enciclopedia filatelică românească, unde vei găsi articole despre perforații, guma originală, filigrane, falsuri și emisiuni clasice.
Cu cât îți educi mai bine ochiul pentru nuanțe, cu atât vei înțelege mai clar ce ai în album – și vei fi mai pregătit pentru momentul în care vei dori să vinzi, să licitezi sau să îți reorganizezi colecția.